Sonete de William Shakespeare

Sonetul 46

Sunt inimă şi ochi încăieraţi,
Izbânda de-a te fi avut s-o-mpart;
Ochiul nu vrea şi ei să te arăţi,
Ea se râvneşte volnic de-al său hart.

Pledează inima că-i eşti în sine,
Un scrin în care ochiul nu răzbeşte,
Dar acuzatul neagă-aceste vine,
A ta splendoare–n el se oglindeşte.

Pentru dreptate, se convoacă
Juriul de cuget, inimii dijmaş;
Iar prin verdicte, inima o-mpacă
Şi ostoieşte ochiul pătimaş:

Căci lui, făptura ta i se cuvine,
Iar ei, iubirea tăinuită-n tine.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Laurean Mihai Gherman
Adăugat de Laurean Mihai Gherman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 116

N-am să admit că suflete-nnuntite
Au stavile. Iubiri nu sunt iubiri
De se preschimbă când sunt despărţite,
Ori se-ncovoaie sub dezamăgiri.

Ei bine, da, iubirea-i far blindat,
Furtuna va privi-o neclintit;
Luceafăr pentru naufragiat,
De-i stins, el tot ne-apare răsărit.

Nu-s jucăria vremii, chiar de curmi
Cu coasa ei obraz sau buze reci
Nu scad în ore sau în săptămâni,
Statornicesc întocmai până-n veci.

Dacă greşit se va fi dovedit,
Nu eu am scris, cum nimeni n-a iubit.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Laurean Mihai Gherman
Adăugat de Laurean Mihai Gherman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 4

De ce-ai cărat, risipitoare undă,
O moştenire-a frumuseţii-n spate?
Când a naturii lege se afundă
În inimi dezgolite şi curate:
De ce-abuzezi, zgârcenie nebună,
De bogaţia ce n-ai dat-o încă?
De ce, zaraf netrebnic, cânţi în strună
Esenţelor ce-n moarte se aruncă?
Purta-vei singur sufletul şi fala
Şi-ţi vei minţi încântătorul sine:
Atunci când firea-ţi va chema răceala
Cum vei răspunde... dur sau cu ruşine?
Cu tine, frumuseţea-ţi, îngropată
Să fie-ar trebui ca niciodată.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 153

Stă Cupidon cu torţa în somnie
până ce iată, i-o răpi o zână
muind cu grabă gingaşa făclie
într-o fântână-a dragostei, fântână
cu pururea învăpăiat, potirul
şi-nfierbântat de flăcări dezmăţate
până ce clocotul devine irul
vindecător al bolilor ciudate.
Din ochii dragei, torţa-şi ia văpaia
iar Cupidon mă pune la-ncercare
paşii, ndreptându-mi-i, să caut baia,
ca un bolnav ce n-are alinare.
Doar ochii ei îmi pare că-mi sunt leacul,
când Cupidon îşi împlineşte placul...

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Gheorghe Tomozei
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 1

Frumoaselor fiinţe le-om cere procrearea,
Când n-o să moară fala întruchipării-n roze;
La fel ca desfrânatul, ar îmbrăca paloarea
Urmaşul său sensibil ce l-ar păstra în poze:

Constrâns de strălucirea scânteilor din gene,
Hrăneşte-ţi în lumină a sufletului flamă,
Grăbind înfometarea averilor viclene,
Din spirit, din duşmanul ce crud te-nchide-n ramă:

Tu, care eşti acuma un ornament al vieţii
Şi doar prevestitorul stridentei primăveri,
Sălăsluieşti plăcerea pe dinăuntrul feţii,
Şi dulcea calicie te-adoarme-n mângâieri:

De milă este lumea sau ce-o fi lăcomie,
Când tu-i culegi dreptatea cu-a morţilor solie.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 27

Împovărat, zoresc spre patul meu,
Astâmpăr celui frânt de colindat;
Dar se porneşte-alt drum în capul greu
De gânduri, într-un trup epuizat:

Căci grija mi-e departe de unde zac,
Pelerinaj zelos voind spre tine,
Genele grele-mi stau deschise larg,
Privind în beznă, cum văd orbii bine:

Doar că-n imaginaru-nfăţişat,
Profilul tău mi-e dat vederii, boantă,
Odor, în noaptea hâdă, suspendat
Ce face noaptea neagră captivantă.

Iată cum ziua-i trudă, noaptea-i gând,
Iar tu, nici eu, nu ne-odihnim nicicând.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Laurean Mihai Gherman
Adăugat de Laurean Mihai Gherman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 39

Oh! cum te pot cânta cum se cuvine,
Când toată eşti tot ce am eu mai bun?
Ce haznă are-o rugă pentru mine,
Când ruga tot de dragul tău o spun?

Chiar şi aşa, trăind-o separat,
Iubirea nu mai poartă-acelaşi nume,
Dar împărţind-o, te-aş fi înzestrat
Cu tot ce numai ţie-ţi se cuvine.

Absenţă, eşti supliciu dovedit,
Când tihna ta nu-mi e-ngăduitoare,
Să destind timpu-n gânduri de iubit.
Sunt timp şi gânduri dulci decepţii oare?

Mă-nvaţă toate cum să fac iar doi,
Ruga-i în van, departea mea rămâi.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Laurean Mihai Gherman
Adăugat de Laurean Mihai Gherman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 3

Observă-te-n oglindă şi spune-ntruchipării
Că-i vremea de-o redare a chipului din ramă;
A cărei nouă umbră, de nu-i schimbarea stării,
Ademeneşte lumea şi-aruncă-n chin o mamă.
Nu ar dori frumoasa-ţi neplugărită-n pântec
Ca brazdele să-i fie de plugul tău arate?
Sau cine e nebunul ce-ar trece dintr-un cântec
În sânul nefiinţei cu-a lui posteritate?
Tu eşti oglinda mamei şi ea revede-n tine
Trecuta primăvară din floarea vârstei sale;
Aşa că prin fereastra secundelor susţine
În ciuda-mbătrânirii comorile-ţi sacrale.
De-n viaţă vei rămâne, pălind în amintire,
Străin îţi vei conduce oglinda la pieire.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 18

Să te asemăn cu o zi de vară?
Frumuseţe şi balanţă ai mai mult.
În mai, ades furtuni muguri doboară,
Iar verile-s prea scurte, şi-n tumult.
De multe ori cerescul ochi prea arde,
Sau ceţuri auriul chip l-au şters,
Şi ce-i frumos din frumuseţe scade
Întâmplător, sau de-al naturii mers.
Dar veşnica ta vară nu se duce,
Minunea chipului tu n-o să-ţi schimbi,
Nu te umbreşte moartea-ntre năluce
Când în eterne versuri creşti în timp.
Cât mai respiră-n lume om, cât ochiu-nvaţă,
Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă.

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Grete Tartler
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 1

Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare
iar frumuseţii-un spor de dăinuire
şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare
purtându-i umbra, florii-n veştejire.
Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug
hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,
duci foame unde-a fost cândva belşug,
însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.
Tu, care eşti podoaba blândă-a firii
şi-al primăverii crainic de nădejde
ţi-ngropi în muguri florile iubirii
şi eşti calicul care risipeşte.
Ai milă: ce-i al lumii nu prăda
cu gura gropii şi cu gura ta...

sonet de William Shakespeare din Sonete (1609), traducere de Gheorghe Tomozei
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!