Întunecarea la față
M-am pomenit deodată ca cerbul împușcat,
În salt când se-avântă peste corola lumii,
Când prin păduri de stele se simte împărat,
Al ciutelor fecioare și pețitor bărbat
Și-al spațiilor pline de strălucirea lunii,
Care-i absorb lumina în beznă din înalt.
M-am pomenit deodată precum Adam cel gol,
Degustător din pomul oprit și lăudat,
Cutezător în faptă cu riscul asumat
Și surghiunit din vară în frigul de la pol,
Considerând de-atuncea iubirea un păcat,
Iertarea ca virtute, dar... veșnic neiertat.
Mă pomenesc adesea rugându-mă în van,
Căci timpul mi se pare mai scurt pe zi ce trece
Și mulțumind în taină c-am mai trăit un an,
Nimic nu mă mai miră și tot mă lasă rece,
Întunecat la față și tot mai inuman,
Pe lumea asta moartă când văd ce se petrece.
[...] Citește tot
poezie de Ovidiu Vasile din Versuri clare dulci-amare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi Ovidiu Vasile despre timp, despre viață sau Ne poți propune o poezie de dragoste?
Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.
Pentru a recomanda citatele din Versuri clare dulci-amare, adresa este:
