Om cu noroc de Ion Luca Caragiale

Cu cât socotiţi că a cumpărat moşia asta? - N-o să credeţi, căci în adevăr eu însumi n-aş crede, dacă n-aş şti pozitiv. Cu cât?... Cu o pereche de cai roibi... atât! Frumoşi cai, ce e drept: dar, oricum, să capeţi o moşie, care face două sute cincizeci de mii de lei ca o para, pe o pereche de cai, care mult-mult să facă cinci mii, cinci mii cinci sute! Aci însă a lucrat un alt factor mult mai puternic decât interesul - patima.

Ion Luca Caragiale în Om cu noroc (1890)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna Guvidi, deşi foarte tânără, sub înfăţişarea şi manierele ei copilăroase, ascundea mai mult tact diplomatic. În adevăr, bărbatul socotise cuminte: ceea ce omul "tare şi aspru", cum se ştia el, ar fi putut compromite, femeia a scos-o cu blândeţe la un fericit capăt.

Ion Luca Caragiale în Om cu noroc (1890)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amicul meu, domnul Manolache Guvidi, este o persoană cunoscută în societatea noastră; e un om cu avere însemnată câştigată printr-o muncă onorabilă; e un om inteligent şi serios, un bun soţ şi un bun tată de familie. Cu atâtea calităţi trebuia să reuşească în lupta pentru viaţă: invidioşii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră-i.

începutul de la Om cu noroc de Ion Luca Caragiale (1890)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna Z... una dintre invitate, o văduvă respectabilă, care ştie toate câte se petrec în societatea noastră, şi chiar mai multe, ne-a afirmat pe drum - "contând, se înţelege, pe discreţia noastră" - că N..., cum e cam bolnăvicios, şi-a făcut testamentul şi lasă aproape toată averea sa copilei lui Manolache, pe care o iubeşte la nebunie. Şi toţi, fireşte, am trebuit să zicem iarăşi: "Mare noroc pe Guvidi!"

finalul de la Om cu noroc de Ion Luca Caragiale (1890)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!