Camere de hotel de Anda Docea

Cumva, am crezut mereu că urmele tale prin lumea asta se măsoară în numărul de oameni care te aşteaptă să te întorci undeva. La gară, la aeroport, în gând. De asta şi întrebarea "Când vii?", rostită probabil uneori din complezenţă, am considerat-o cea mai frumoasă declaraţie de prietenie din lume. E interesant cum luptăm atât cu noi înşine să ajungem unde ne dorim, ceea ce visăm, să facem ce ne place, iar în ultimă instanţă, în momentele de cumpănă, de mari plecări sau de mari sosiri, totul se rezumă la cei pe care, prin ceea ce suntem, i-am determinat să le pese. Cumva.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred în continuare în puterea cuvintelor pentru că, de multe ori, câteva rânduri de la un om drag îmi schimbă întreaga zi. Cred că o conversaţie cu un prieten bun ar trebui recomandată de toţi medicii drept terapie obligatorie pentru suflet (compensată şi cu efect de durată, garantat). Cred că viaţa îţi poate oferi surprize care să arunce în fundal, cu dispreţ, orice film şi mai cred şi că, în ciuda rădăcinilor puternice, poţi găsi aripi pentru vise. Iar senzaţia dată de zborul înalt te va face mereu să zâmbeşti, ca omul sigur că magia există. Cred că tot ce ştiai despre ordinea lucrurilor, despre ce eşti capabil să simţi şi să faci se poate da peste cap într-o zi şi că nu există "niciodată". Cred că oamenii întâlniţi cândva se pot întoarce pentru a-ţi oferi ceva de care nici nu bănuiai că ai nevoie, ca de aer.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

Anda Docea în Camere de hotel, Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori luna iulie ajunge pe la mijloc şi, în oraşul de provincie dintre dealuri, serile de vară sunt calde, deloc sufocante, mă gândesc la Claudia. Intervalul de vârstă pe care-l credeam la margine de lume a devenit extrem de palpabil, iar visele nu ştiu dacă mai pot umple o noapte întreagă. I-aş povesti că lucrurile despre care ne imaginam noi că vin de la sine n-au prea făcut-o. Că, de fapt, nimic nu "ţi se întâmplă" fără luptă şi fără să-ţi doreşti tare, mai tare decât alţii. Că oamenii acţionează după cum sunt construiţi şi te pot dezamăgi, unii chiar de mai multe ori. Că mai ascult încă Nirvana, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna să am curaj, răbdare şi timp. Şi, uneori, uit că cea mai mare fericire din lume este să fii sănătos.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la urmă, nu există cadou mai bun pentru o fată decât acela ca un bărbat care îi traversează viaţa să o facă, pe alocuri, fericită.

Anda Docea în Camere de hotel, Pentru un strop de fericire (aprilie 2015)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţă, ca şi în iubire, nu există scurtături spre ceea ce ne dorim. Putem alege însă să construim cu grijă, atenţi la detalii, nerepetând greşelile şi, mai ales, bazându-ne în primul rând pe noi înşine. Singurii care suntem ceea ce pretindem a fi. În faţa sufletului nostru nu e nevoie să purtăm nici o mască.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că adevăratul eu nu îl găsim în viaţa de zi cu zi, între lucrurile care ne condiţionează şi ne impun limite. Poate trebuie să ne îndepărtăm, măcar o vreme, de tot ceea ce ne ţine legaţi. Şi, la final de drum, ne simţim redaţi nouă înşine. Ne dăm seama de ce sau de cine ne-a fost atât de dor. Ca şi când sufletul nu mai trebuie să se întoarcă pe dos în căutarea unei fărâme de trăire prin căptuşeală, pentru că a primit deja un înveliş strălucitor (numai bun de prezentat la ceas de destăinuire), din pricina sau, mai bine zis, datorită mai multor ani scurşi în direcţia potrivită.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 19.58, ajunsesem în faţă la Bibliotecă. Mi-am scos căştile din urechi cu mişcări lente şi mi-am oprit soneria ambelor telefoane. Am mai tras o dată aer în piept, adânc (nu ştiu de ce se spune că gestul ăsta are darul să te liniştească, pe mine mereu m-a ameţit rău). Am ajuns la colţul străzii, vizavi de Muzeu, acolo unde nu e trecere de pietoni şi trebuie să prinzi momentul. L-am văzut aşteptându-mă (nici nu prea aveai cum să-l ratezi), se plimba pe aleea din faţa Ateneului. Mi-am îndreptat spatele, am ridicat uşor nasul în vânt, am lăsat un autobuz să treacă prin faţa mea şi am pus primul picior pe stradă.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am amintit că tata îmi spunea Puc în copilărie. Dar poate câinele era Puck, precum personajul lui Shakespeare, şi nu poreclit după mingea rotundă şi turtită de hochei, ca mine.

Anda Docea în Camere de hotel (aprilie 2015)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii nu ştiu niciodată cine sunt, ştiu doar să spună ce fac.

Anda Docea în Camere de hotel, Accidentul (aprilie 2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!