În prima zi de școală, intrând la prima oră din cariera ei de dascăl, se petrece un mic incident. O piuneză tronează pe scaunul de la catedră. Ina își aduce brusc aminte că profesorul de pedagogie din facultate le-a spus că sunt foarte importante primul gest și primele cuvinte pe care le adresezi unui colectiv de elevi căruia i te înfățișezi pentru prima dată. Ina ia piuneza și o pune în colțul drept, îndepărtat, al catedrei. "Bună ziua, copii. Eu sunt profesoara voastră de română. Să ne cuoaștem!" Deschide catalogul și face apelul. Apoi își spune și ea numele. Lecția a fost minunată. Liniștea s-a așternut și curiozitatea i-a făcut pe copii să fie numai ochi și urechi. La sfârșitul orei, Ina ia piuneza de pe catedră, o pune pe scaunul profesorului, acolo unde o găsise, dă bună ziua și iese din clasă. Era clasa a VIII-a. Din acea zi, acei elevi au divinizat-o...
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi Ana Vida despre timp sau lecții de engleză
Timpul. Timpul prieten, timpul dușman. Timpul care sedimentează trăirile adevărate. Timpul care repară, aducând cu sine uitarea... Timpul care iartă, timpul care nu iartă. Timpul care ucide...
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
În noapte, singură cu gândurile ei, se întreabă dacă în viață primim exact ce merităm. Poate că da, cred unii, dar ea nu e de acord. Dimpotrivă! Oamenii buni primesc palme nemeritate, în timp ce canalii fără inimă și fără conștiință se strecoară prin viață fără mari probleme. În același timp, viața e un șir de coincidențe incredibile de care responsabil e numai destinul.
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Este și naivă și profundă, este și sinceră și frumoasă, este și tânără și nefericită. E convinsă, până în străfundurile ființei ei, că un om care pierde e un om vinovat, care nu respectă regulile jocului. Jocul învățat de ea încă din copilărie este jocul onoarei, jocul de-a dragostea, fără periclitarea fecioriei. Dar ea nu l-a respectat... Și a pierdut...
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și Ne poți propune o poezie de dragoste?
Cei în care investim sentimentele noastre cele mai nobile ne dezamăgesc însă cel mai mult.
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
E o dimineață de început de septembrie. Soarele strălucește deja cu putere și inundă casa cu lumină caldă, veselă, binefăcătoare.
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Copii minunați. Minți deschise, curioase, ființe dornice de instruire. Munca Inei la catedră pare că va fi răsplătită și a fost răsplătită din plin...
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dimineața de noiembrie e mohorâtă, rece și umedă. Norii cenușii acoperă ceul, iar lumina cu greu își face loc prin pâcla deasă. Copacii sunt desfrunziți, decorul e dezolant, trist, ca într-o poezie bacoviană.
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Medicul comunei e o fire boemă, un bărbat înalt, cu trăsături ferme și cu ochi deosebiți de inteligenți. Pe fața lui nu tresare nici un mușchi. Pare împietrit... În răstimpuri, lumea adunată huiduie fără milă. Ina stă încremenită. Nu pricepe nimic. Nu înțelege nimic. Nu înțelege reacția mulțimii, nu poate accepta atâta ură, atâta răutate. Iubește oamenii și refuză să-și creadă ochilor faptul că trăiește într-un mediu atât de ostil, atât de primitiv. Privirile Inei stau asupra omului, a omului adus la starea de împietrire. O căldură imensă îi cuprinde trupul și o milă fără margini îi răvășește sufletul, privind chipul acelui medic judecat într-un cimitir de o mulțime semianalfabetă și tributară unui mediu aproape arhaic.
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fața blândă, brăzdată de riduri fine, păstrează un zâmbet aflat acolo, în colțul gurii, parcă dintotdeauna. Bătrânica stă pe o bancă de fier rece și ruginit, bancă obosită ca și ea, și-și înalță din când în când privirile spre cerul toamnei încărcat de nori cenușii. Vântul adie și o frunză se strecoară printre ramuri, căzând alene pe pământul umed. Deodată, în ochii ei încă luminoși și poznași își face loc o lacrimă ce coboară încet peste obrazul pste care au trecut deja, oh, Doamne, optzeci de toamne. Lacrima e îmbrățișată și ea de pământul pe care a căzut frunza ruginie și acolo devine oglindă... Și ca în multe alte dăți, memoria ei afectivă aduce în oglinda de lacrimă clipe și chipuri ce nu pot fi uitate, readuce viața, viața așa cum a fost ea...
Ana Vida în La limita normalului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dacă știi un alt citat, îl poți adăuga.
Pentru a recomanda citatele din La limita normalului, adresa este: