Pergamentul diafan de Ioan Petru Culianu

Când Al-Kindi a voit să arunce o ultimă privire drăgăstoasă la ceea ce tocmai crease pe deplin în lumea aceasta de substanţe sensibile, el a constatat că o schimbare ciudată se produsese în fiinţa sa. Era ca şi când toată substanţa i se scursese în modelele sonore ale fiinţelor concepute de el, făcându-le să trăiască. Al-Kindi nu mai exista ca entitate separată: nu mai era vizibil şi nu mai putea să vadă. Prima lui pornire a fost de a izbucni în râs, dar nu mai avea organ pentru râs. Îşi dădu seama cât de ridicolă-i fusese tentativa de a egala puterea lui Allah. Îşi mai dădu seama şi că fusese, în toţi aceşti ani, instrumentul ales de Allah, în bunătatea sa, spre a demonstra gratuitatea creaţiei, caracterul ei pur ludic.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă dovadă în sprijinul ipotezei că era în viaţă mi-a venit de la un prieten de-al meu, fostul judecător O'Connors, un om cu multe calităţi şi care a trecut printr-o gravă depresiune. A încercat (fără succes) să se vindece în Italia. Timp de două săptămâni, zicea, a întâlnit-o în fiecare zi pe Alice H. la Florenţa. Era la fel de fermecătoare şi de inteligentă ca întotdeauna. Mânca din belşug. A văzut-o des în compania unui tânăr oacheş şi bine făcut. Nu s-a mai arătat la ultima întâlnire, dar tânărul a venit şi i-a explicat că era îndrăgostit de ea, iar acum ea dispăruse fără urmă. Plângea şi judecătorului îi era milă de el. Părăsi Florenţa mai deprimat ca niciodată, din pricina a ceea ce-i făcuse Alice H. iubitului ei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am zărit-o prima oară pe Mekor H., am recunoscut în ea neîndoielnic toate atributele unei regine, dar, fie din pricină că apa se înălţase până la jumătatea clopotului meu, fie din pricină că sunt sceptic prin natură, cu greu am izbutit s-o cred când mi-a spus că ea nu avea cursă. Deşi am acceptat această convenţie şi un răstimp m-am adresat ei ca unei zeiţe, asta m-a făcut teribil de nervos. Puteam vedea foarte bine acea construcţie neimaginară care era cursa ei şi eram tot timpul îngrozit că s-ar putea răni cu ceva invizibil pentru ea, precum gratiile cuştii sau chiar bucăţica de brânză, lucruri pe care ea părea să le ignore sau să le dispreţuiască mai mult decât mine sau decât cea mai mare parte a celorlalţi şoareci.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare adversar ucis, războinicul mai capitaliza nişte "raze de lumină": avea atâtea câte pene la banderolă, dar n-avea niciodată tot pe-atâtea suflete (tratatul rezerva două pagini raţiunilor insondabile ale distribuirii sufletelor şi "razelor de lumină"; din păcate, se pare că n-am înţeles nimic din asta, pentru că în notele mele nu fac decât această scurtă menţiune). Pretutindeni există raze de lumină, în omul alb şi în lupul de prerie, în întreitul strigăt al cucuvelei şi în buruieni. Dar nu există decât o mie de miriade de suflete, iar unele dintre ele se odihnesc de veacuri. Asta înseamnă că rămân întotdeauna nişte suflete nefolosite. Cât despre întreitul strigăt al cucuvelei, e un semn prevestitor de moarte la indienii Sioux.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am nicidecum intenţia de a expune aici doctrina din Tratatul despre revoluţiile (sau mai degrabă "transmigrările") sufletelor, fiindcă, la drept vorbind, nu cred că am priceput-o prea bine nici eu. Cel mult, e vorba, în ultimă instanţă, despre copularea Celui Drept, care scoate un suflet din mijlocul "cochiliilor" (sau "cojilor": qelipoth) ca să-l aducă pe lume; la moartea omului, acest suflet e mântuit. Dar va trebui aşteptat mult până la sfârşitul lumii, care va avea loc atunci când toate sufletele poporului ales vor fi mântuite, fiindcă, în principiu, numărul total de suflete este cuprins între aceste două cifre fabuloase care sunt şase sute de mii la puterea şase sute treisprezece şi şase sute de mii la puterea şase sute de mii.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afara numeroşilor tehnicieni instalaţi zi şi noapte la posturile de observaţie, se mai amestecau şi agenţi în mulţimea aşteptând nerăbdătoare manifestările lui Tozgrec (acestea aveau loc la fiecare oră şi se constatase de mult că Tozgrec era practic ubicuu: apărea în mai multe locuri deodată). Oricum, se pare că niciunul dintre agenţi n-a fost considerat demn de o vizită a lui Tozgrec, nici chiar aceia ale căror probleme personale erau grave; dar exista cu toate acestea un enorm pericol ca el să fi avut preferinţe de sex, de rasă şi de culoare şi, mai rău încă, preferinţe politice. Ar fi putut să se producă cele mai supărătoare consecinţe internaţionale dacă s-ar fi pus să le povestească Ivanovilor secretele clanului Smith sau viceversa.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă nenorocire, secundară pentru mine, sunt informaţiile sau aluziile inexacte pe care ni le furnizează Jégut despre acest Tratat pe care-l publică sub numele de Isaac Lôriah. Prima pagină a cărţii conţine într-adevăr aceste precizări anonime, dar aparţinând fără îndoială traducătorului: Isaac Lôriah, deşi de origine şi dintr-o familie germană, s-a născut la Ierusalim în 1534 şi a murit la Jafet, în Galileea de nord, în 1572, la vârsta de 38 de ani. Cum lăsase cu limbă de moarte ca operele sale să fie îngropate împreună cu el în mormânt, discipolii săi, dintre care cel mai cunoscut este R. Chaim Vital, nu s-au dat înapoi de la a folosi un subterfugiu rabinic ca să păstreze opera maestrului, respectându-i în acelaşi timp voinţa á la lettre.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletelor nu le plac războinicii beţivi; după un anumit timp, li se face milă de ei şi-i părăsesc sau îi ucid. De aceea indianul nu bea decât trei săptămâni. Lucrul acesta e valabil numai pentru războinicii ignoranţi: înţelepţii înşişi pot să se îmbete de şapte ori pe zi şi nu-şi vor pierde sufletul. Căci ei ştiu ce fac. Toate acestea n-au ţinut mult, doi-trei ani, după care nu mai era niciun suflet de războinic întrupat, cu excepţia acelora închise în înţelepţii băutori. Armata sufletelor aştepta un semnal ca să se dezlănţuie. (N. B. Comentariul precizează că obiectivul acestei operaţiuni e răzbunarea împotriva Omului Alb. Dar nu se spune nimic despre caracterul suferinţelor pe care sufletele indiene le vor aplica Albilor.) Şi semnalul veni.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţin a lipsit ca Ines să nu fie declarată inamic public; a luat de mai multe ori parte la demonstraţiile celor nouă sute de mame - căci la atâta se ridica acum numărul femeilor părăsite de copiii lor -, dar singurul rezultat a fost că-şi pierdu doi dinţi la o intervenţie brutală a poliţiei. La capătul puterilor fizice şi morale, s-a retras la singurele-i rude, muntenii din Mesala. Acolo au lăsat-o nervii. Într-o zi s-a hotărât s-o sfârşească odată; a apucat-o pe o cărăruie întunecoasă ce se pierdea în pădurea de pini şi a urcat pe ea fără răgaz, sperând că povârnişul abrupt nu va avea sfârşit şi acolo, suspendată între pământ şi cer, va regăsi poate câteva resturi din strigătele de agonie ale celor dragi, dacă nu chiar sufletele lor rătăcitoare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!